Armata a 4-a (de Nord)

Armata a 4-a (de Nord) s-a înfiinţat în noaptea de 14/15 august 1916 prin Înaltul Decret nr. 2784, semnat de regele Ferdinand I al României.

Primul comandant a fost generalul de divizie Constantin Prezan (1861 – 1943), cel care, în 1930, a fost distins cu gradul suprem de mareşal.

Punctul de comandă al Armatei a 4-a a fost stabilit la Bacău. Avea în compunere Diviziile 7, 8 si 14 Infanterie, Brigada 3 Mixtă, Brigada 4 Călăraşi, Divizia 2 Cavalerie, trupe şi servicii ale Corpului 4 Armată din Iaşi.

În campania militară din Carpaţii Orientali şi din Transilvania au mai intrat în subordine, temporar, Diviziile 6 si 15 Infanterie, ultima fiind numită şi „Divizia de Fier”, comandată de generalul de brigadă Eremia Grigorescu, cel care s-a acoperit de glorie în bătălia de la Oituz, sub deviza „Pe aici nu se trece!”.

La 10 noiembrie 1916, la comanda Armatei a 4-a (de Nord) este numit generalul de brigadă Constantin Christescu, iar la 5 decembrie 1916, Comandamentul Armatei a 4-a şi-a încetat activitatea. Marile unităţi şi unităţile din subordine au fost repartizate Armatelor 1 şi 2 Române, sub comanda cărora au participat la marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917.

Anul 1916

Chiar în ziua înfiinţării, cele trei armate române – 1, 2 şi 4 (de Nord) - s-au angajat în operaţia strategică pentru eliberarea Transilvaniei pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali.

Armata a 4-a (de Nord) avea un raport de forţe – general şi pe direcţii – favorabil, în măsura să-i asigure succesul. Ea dispunea de: 70 B.I., faţă de 17 ale inamicului; 35 escadroane de cavalerie, faţă de 3 ale adversarului; 61 baterii de artilerie, faţă de 9 ale D. 61 austro-ungare.

Ofensiva a început prin „deschiderea” trecătorilor de către trupele de acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14 august 1916, la orele 21.00, cu misiunea de a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de „frontiera” dintre Moldova şi Transilvania.

Operaţia ofensivă de sine stătătoare a Armatei a 4-a (de Nord) s-a desfăşurat în trei etape.

Prima etapă a cuprins actiunile din 15–20 august, în care ostaşii D. 14 I. (comandant – general de brigadă Paraschiv Vasilescu) au pătruns prin trecători astfel:

- Grupurile „Bistriţa”, „Bistricioara” şi „Bicaz” (fiecare de valoare a 5 batalioane de infanterie şi 1 - 3 baterii de artilerie) au atacat în lungul trecătorilor, au respins inamicul şi au iesit pe aliniamentul: vf. Calimănel, Bilbor, vest Borsec, vest confluenţa Putnei cu Putna Puturoasa.

- Ostaşii D. 7 I. (comandant - general de brigadă Ion Istrate), încadraţi în grupurile „Ghimeş” şi „Uz”, au respins inamicul şi au atins aliniamentul gara Ghimeş, pantele estice ale munţilor Nemira.

- Bg. 15 I., ce constituia grupul „Oituz”, a eliberat localitatea Bretcu, iar la 17 august a respins inamicul din Tg.Secuiesc.

- D. 2 Cav. ( comandant – general de brigadă Gheorghe Basarabescu) a acţionat în lungul văii Oituz, a depăşit trupele Bg. 15 I. şi a atins aliniamentul Bixad, Sf. Gheorghe, Moacsa, ieşind în Valea Oltului.

Etapa a doua, din 21–28 august, a început prin ofensiva D.14 I., care a eliberat Topliţa cu forţele din dreapta şi a ieşit cu flancul stâng în Depresiunea Giurgeului.

- D. 8 I. (comandant – general de brigadă Ion Pătraşcu), introdusă în operaţie între D. 14 şi 7 I., a eliberat oraşul Gheorghieni, ieşind cu centrul pe aliniamentul Lăpuşna şi cu flancul stâng în pasul Bucium.

La încheierea etapei, Armata a 4-a (de Nord) ieşise pe aliniamentul Topliţa, vf. Bătrâna (1.634 m), pasul Bucin, Muntele Cucului, imediat vest Bixad, pe care a trecut la apărare.

Etapa a treia, 29 august–13 septembrie, s-a caracterizat prin eforturile făcute de comandamentul armatei pentru consolidarea flancului drept în vederea cooperării cu armata rusă, iar cu flancul stâng să dezvolte ofensiva şi să elibereze localitatea Odorhei, în scopul scurtării frontului şi asigurării legăturii cu Armata a 2-a Română.

Lupte dârze, în teren greu, au desfăşurat militarii din D. 14 I., D. 8 I., D. 7 I., D. 2 Cav., în urma cărora Armata a 4-a (de Nord) a atins aliniamentul: sud Vatra Dornei, est Răstoliţa, est Sovata, Praid, inclusiv Odorhei, pe care a trecut la apărare. Ea a eliberat zone importante din estul Transilvaniei (cu o suprafaţă de 12.000 kmp), realizând o pătrundere în dispozitivul inamic de 100 km, într-un ritm mediu de 2 – 3,5 km pe zi, iar frontul iniţial de 270 km a fost redus la 150 km.

Din cauza schimbărilor majore pe frontul de sud, la Dunăre şi Marea Neagră, şi a nevoilor pentru manevra de forţe şi mijloace pe direcţiile ameninţate, ofensiva armatelor române a fost oprită, la ordin.

Anul 1917

Deşi Armata a 4-a (de Nord) a fost desfiinţată la 5 decembrie 1916, marile unităţi şi unităţile din compunerea ei se vor acoperi de glorie în marile bătălii ale anului 1917.

În operaţia ofensivă a Armatei a 2-a Române, de la Mărăşti, din 11–17 iulie 1917, s-au distins şi bravii ostaşi ai D. 8 I., care au dus lupte deosebit de grele pentru cucerirea înălţimii Arşiţa, a crestei Cornu Măgurii şi muntelui Caşin.

În operaţia de apărare a Armatei 1, de la Mărăşeşti, din 24 iulie–6 august 1917, precum şi în ripostele ofensive, a luptat si D. 14 I., la flancul stâng al dispozitivului C. 3 A., între pădurea Calini şi malul Siretului.

În sfârşit, în bătălia Armatei a 2-a Române, de la Oituz, din perioada 26 iulie–22 august 1917, alte două mari unităţi din fosta Armata a 4-a (de Nord), D. 7 si 8 I., comandate de generalii de brigadă Nicolae Ruginschi şi Ion Pătraşcu, au fost angajate într-o puternică confruntare cu forţele germane şi austro-ungare.

După 50 de zile de lupte la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, şeful misiunii militare franceze sublinia că „subordonaţii şi colaboratorii mei au o pildă în atitudinea şi bravura ofiţerilor şi soldaţilor români, care atrag în acest moment admiraţia tuturor armatelor aliate şi cărora chiar duşmanii le aduc omagiul lor”.

Anii 1918 şi 1919

La 10 decembrie 1918, cu Ordinul nr. 807 al Marelui Cartier General, se constituie, la Sibiu, Comandamentul Trupelor din Transilvania, la comanda căruia a fost numit generalul Traian Moşoiu (fostul comandant al Diviziei 7 Infanterie), iar în funcţia de şef de stat major, generalul Ştefan Panaitescu (fostul comandant al Brigăzii 4 Infanterie). Punctul de comandă a fost stabilit la Sibiu, unde era şi Guvernul Românesc al Transilvaniei. Noua structură de armată avea în compunere patru divizii (6 si 7 Infanterie, 1 şi 2 V.M.) cu circa 15.000 de combatanţi.

În lunile decembrie 1918–ianuarie 1919, acţiunile trupelor române s-au desfăşurat între râul Mureş si Munţii Apuseni, pentru a obliga Ungaria să respecte deciziile Puterilor Aliate. Ulterior, prin înfiinţarea, la 8 februarie 1919, a C. 6 A. (cu D. 16, 17 si 20 I.) şi a C. 7 A. (cu D. 18, 19 şi 21 I.), se va desfăşura campania din Munţii Apuseni, până la graniţa de vest a României, în perioada 16 aprilie–2 mai 1919.

În vara anului 1919, din 30 iulie până în 6 august, s-a desfăşurat operaţia ofensivă a Armatei Române din Câmpia Tisei, finalizată cu ocuparea capitalei ungare, la 3 august. Trupele române din Transilvania, comandate de generalul Gheorghe Mărdărescu, au rămas pe teritoriul Ungariei până la 22 noiembrie 1919, retrăgându-şi ultimele unităţi în garnizoanele de reşedinţă din ţară în perioada 14 februarie–28 martie 1920.

Anii 1920 şi 1921

Sunt anii în care Marele Cartier General s-a desfiinţat, iar corpurile de armată şi diviziile au intrat în „atribuţiile prevăzute de legi şi regulamente pe timp de pace”. Comandamentul Trupelor de Vest (pentru Transilvania) şi Comandamentul Trupelor de Est (pentru structurile militare dislocate la est de Prut), înfiinţate în anul 1919, au continuat să existe până la 1 aprilie 1921, când au fost desfiinţate.

Comandanţii Comandamentului Trupelor de Vest au fost generalii Arthur Văitoianu şi Nicolae Petala.

CORPUL 6 ARMATĂ

PERIOADA INTERBELICĂ

În perioada interbelică, în Transilvania a funcţionat Inspectoratul General de Armată nr. 3, care avea în subordine Corpurile 6 si 7 Armată.

Până la 1 aprilie 1921, când s-a desfiinţat Comandamentul Trupelor de Vest, la comanda C. 6 A. (şi a structurilor anterioare) s-au aflat generalii Constantin Prezan, Constantin Christescu, Traian Mosoiu, Gheorghe Mardarescu, Nicolae Petala şi Arthur Văitoianu.

După 1 aprilie 1921 şi până la 23 martie 1939, C. 6 A. a fost comandat de generalii Nicolae Petala, Danilă Pop, Alexandru Hanzu, Ioan Prodan, Dumitru Motas, Gheorghe Florescu şi Christea Vasilescu, eminenţi conducători militari, despre care Octavian Goga scria că „în perioada interbelică, în Cluj şi în Transilvania, toţi comandanţii au săvârşit o operă de mari proporţii şi de unanimă preţuire”.

Din C. 6 A. făceau parte D. 16 I. (Dej), D. 17 I. (Oradea) şi D. 20 I. (Târgu-Mures).

În condiţiile agravării rapide şi accentuate a situaţiei internaţionale, cu deosebire în vecinătatea României, la 22 septembrie 1939, Armata a 4-a, recent înfiinţată, a devenit Comandamentul Grupului de Armate nr. 1 din Transilvania.

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Armata a 4-a Română a fost singura structură operativă care s-a aflat neîntrerupt pe front, de la Prut la Volga şi de la Stalingrad în Munţii Boemiei, lângă Praga, din iunie 1941 până în mai 1945.

La 22 iunie 1941, dispusă pe linia Prutului în cadrul Grupului de Armate „General ANTONESCU”, Armata a 4-a Română, comandată de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, se găsea, cu C. 3, 5 şi 11 A., dispusă între gura Siretului şi Comarna (sud-est Iaşi). De aici a pornit bătălia pentru linia Prutului şi campania pentru eliberarea Basarabiei, care s-a încheiat la 26 iulie. Un comunicat oficial al preşedinţiei Consiliului de Miniştri arăta că, după 35 de zile de lupte neîntrerupte, pierderile armatelor române în luptele din Bucovina de Nord şi Basarabia au fost de 1.268 ofiţeri, 568 subofiţeri şi 2.971 trupa (morţi, răniţi şi dispăruţi).

În perioada 26 iulie–7 august 1941, Armata a 4-a a dus bătălia pentru cucerirea liniei Nistrului, forţând fluviul în zona Tighina – Dubăsari. După respingerea forţelor Armatei a 9-a sovietice în toate sectoarele frontului, marile unităţi române au ieşit cu elementele înaintate la ţărmurile Mării Negre, la 40–50 km nord-vest de Odessa.

Operaţia ofensivă a Armatei a 4-a la Odessa, în perioada 8 august–16 octombrie, este cunoscută în istorie ca fiind „drama celor 70 de zile”. Pentru marea şi dificila încleştare, Armata a 4-a a aruncat în luptă 6 corpuri de armată, 23 de mari unităţi de tip divizie/brigadă, 70 de regimente de infanterie, cavalerie, tancuri şi vânători moto, peste 41 de regimente de artilerie, precum şi alte unităţi şi formaţiuni. Concepută şi desfăşurată sub comandament românesc, cu forţe şi mijloace româneşti, cu efective ce s-au ridicat la aproape 350.000 de combatanţi, operaţia „ODESSA” se constituie într-o dramatică şi eroică epopee a Armatei a 4-a. Marea victorie militară obţinută în această operaţie s-a făcut cu o jertfă de 17.729 de morţi, 63.345 de răniţi şi 11.451 de dispăruţi, ceea ce a determinat hotărârea Marelui Cartier General de a readuce Armata a 4-a la Iaşi, pentru refacere şi completare.

În toamna anului 1942, Armata a 4-a, comandată de generalul Constantin Constantinescu-Klaps încă din noiembrie 1941, se afla în faţa unor drame în Stepa Calmucă. C. 6 A., cu Diviziile 1, 2, 4, 18 şi 15 Infanterie, şi C. 7 A., cu Diviziile 5 si 8 Cavalerie, au desfăşurat numeroase marşuri şi operaţii ofensive, până în fatidica zi de 20 noiembrie 1942, când s-a declanşat, în fâşia lor de acţiune, contraofensiva sovietică ce va răsturna decisiv frontul la Stalingrad (unde şi-au dat viaţa zeci de mii de militari ai Armatei a 4-a).

A urmat lupta în încercuire şi pentru ieşirea din încercuire, retragerea prin luptă pe o distanţă de 500 de km, în 25 de zile şi demobilizarea Armatei a 4-a în zona Iaşiului.

După o perioadă de refacere şi completare, după 23 august 1944, Armatei a 4-a române îi va fi hărăzit să participe la alte campanii pe frontul de vest.

Campaniile din Vest

A treia campanie în Ardeal a Armatei a 4-a (după cele din anii 1916 şi 1919) a început „din mers”, după „desprinderea de pe frontul Moldovei şi intrarea în luptă, alături de forţele sovietice, în sud-estul Transilvaniei”.

Deplasată deja la nord de Carpaţii Meridionali, la începutul lunii septembrie 1944, Armata a 4-a a organizat iniţial apărarea pe o largă fâşie pe aliniamentul Sighişoara, Urmeniş, Cipău, râul Mureş, râul Arieş, închizând Defileul Oltului în zona Sibiu, al Mureşului în zona Alba-Iulia şi în Ţara Bârsei, apărând direcţia Sfântu-Gheorghe – Brasov.

Din 5 septembrie, când a trecut la ofensiva pe direcţia Sfântu-Gheorghe, Târgu-Mureş, Cluj, Satu Mare, şi până în 25 octombrie, când a fost eliberat, la Carei, întregul teritoriu naţional, Armata a 4-a a dus o campanie eroică şi plină de jertfe. În această campanie de eliberare a ţării, ostaşii Armatei a 4-a au dus lupte grele şi neîntrerupte pe direcţia oraşului Sfântu-Gheorghe, pe Mureş şi pe Târnave, au eliberat oraşul Târgu-Mureş în 28 septembrie, în timp ce D. 9 şi 11 Infanterie şi D. 8 Cavalerie au luptat, până în 4 octombrie, la Oarba de Mureş, pentru cucerirea dealului Sângeorgiu.

La începutul lunii octombrie 1944, misiunea de ansamblu a Armatei a 4-a a fost dezvoltarea ofensivei pe direcţia generală Luduş, Bonţida, Jibou, Carei, pentru a nimici forţele principale ale Armatei a 2-a ungare şi Armatei a 8-a germane şi a depăşi frontiera româno-ungară.

Misiunea a fost îndeplinită cu succes în 25 octombrie, după ce aproape 59.000 de militari (în total, din trupele române) au căzut în luptă pe teritoriul Transilvaniei dezrobite.

După eliberarea teritoriului naţional, la 25 octombrie 1944, Armata a 4-a Română împreună cu Armata 40 sovietică au continuat lupta în cadrul operaţiei „DEBREŢIN”, dar şi în munţii Hegyalja şi pe valea Hernadului - până în 18 decembrie 1944. Cu un efectiv de 210.006 luptători pe teritoriul Ungariei, trupele române din Armatele 1 şi 4, ori din celelalte structuri auxiliare, au eliberat 1237 localităţi, dintre care 14 oraşe, au străbătut 3 masive muntoase şi au forţat 4 cursuri de apă, au provocat inamicului pierderi de 30.789 (morţi şi prizonieri), iar pierderile proprii s-au cifrat la 42.700 (morţi, răniţi şi dispăruţi).

La luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, Armata a 4-a a participat cu C. 2 şi 6 A., din care făceau parte Diviziile 3, 6, 9, 11, 18 si 21 Infanterie, Diviziile 1 şi 8 Cavalerie, în perioada 18 decembrie 1944–12 mai 1945. Marile unităţi şi unităţile Armatei a 4-a s-au distins în operaţiile Roznava, Zvolen, Banska-Bystrica, Fatra Mare şi Fatra Mica, Praga, la care au luat parte aproape 77.000 de militari.

Pentru eliberarea Cehoslovaciei, trupele române din Armatele 1 si 4 au forţat 4 cursuri mari de apă (Hron, Nitra, Vah şi Morava), au cucerit 10 masive muntoase, au eliberat 1.722 de localităţi, între care 31 de orase şi alte localităţi mari. Pierderile umane s-au ridicat la 66.495 (morţi, răniţi şi dispăruţi), adică 30 % din efectivele angajate în luptă. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 22.803 militari.

În vara anului 1945, Armata a 4-a avea în subordine două corpuri de armată: C. 2 A., în garnizoana Bucureşti, cu Divizia de Gardă şi Divizia 1 Voluntari „TUDOR VLADIMIRESCU”, R. 2 Art. Grea, R. 2 Pi., R. 4 Călăraşi, alte unităţi de corp; C. 7 A., în garnizoana Sibiu, cu D. 2 I. şi D. 2 Voluntari „HOREA, CLOSCA şi CRISAN”, R. 1 Art. Grea, R. 7 Pi., R. 1 Călăraşi, alte unităţi de corp.

Comandamentul Armatei a 4-a s-a desfiinţat la 5 iunie 1947, în baza Ordinului M.St.M. nr. 40.500, iar unităţile au fost redistribuite. Din martie 1945 până în iunie 1947, la comanda s-au aflat generalii Nicolae Dăscălescu, Gheorghe Stavrescu, Mihail Lascăr, Grigore Nicolau şi C. Vasiliu Raşcanu.

Prin Înaltul Decret Regal nr. 1346 din 28 iunie 1947, începând din 1 iulie a luat fiinţă Regiunea a 3-a Militară, cu sediul la Cluj, prin transformarea Comandamentului 6 Teritorial.

Regiunea a 3-a Militară avea în compunere: D. 1 Munte (Sinaia), D. 2 Munte (Dej), D. 18 I. (Oradea), 5 regimente de artilerie, pionieri şi călăraşi, 18 cercuri teritoriale şi alte structuri de armată. Aria de responsabilitate cuprindea 18 judeţe.

Primul comandant al Regiunii a 3-a Militare a fost generalul Romulus Dimitriu, avându-l pe generalul Spiridon Săulescu şef al statului major. Ulterior, până în 1960, au mai comandat această structura generalii Nicolae Cambrea, Mihail Vasiliu, Iacob Teclu, Arhip Floca, Alexandru Vasiliu şi Sterian Târca.

Până în 1954, în subordinea Regiunii a 3-a Militare au mai intrat D. 5 I. (Lugoj), Bg. 5 Art. A.A. (Someseni), iar D. 1 Munte şi-a mutat comandamentul la Tg. Mures. Însă întreaga perioadă a fost marcată de patru etape de restructurări, resubordonări, înfiinţări, desfiinţări şi dislocări de unităţi, concomitent cu înlăturarea cadrelor vechi, valoroase şi cu experienţă din Armata Română. Unii generali şi ofiţeri superiori vor intra în puşcăriile comuniste.

În noiembrie 1954, o dată cu desfiinţarea D. 59 Cav. Oradea, a dispărut şi arma cavaleriei. Însă modificări în compunerea de luptă au continuat să se produca şi în perioada 1954 – 1960. În 1958, trupele sovietice au plecat din România.

La 30 aprilie 1960, Regiunea a 3-a Militară îşi schimbă denumirea în Armata a 3-a şi se restructurează.

În timpul celor aproape 20 de ani de existenţă a Comandamentului Armatei a 3-a, funcţia de comandant a fost ocupată de următorii generali: Sterian Târca, Ion Coman, Nicolae Militaru, Vasile Milea, Ion Hortopan, Stelian Popescu şi Iulian Topliceanu. Locţiitori au fost generalii Marin Dragnea, Constantin Didulescu, Ion Dândareanu şi Teodor Paraschiv.

Este perioada în care pregătirea cadrelor şi a trupei s-a făcut în noua concepţie de apărare a ţării şi a doctrinei militare naţionale. Mii de militari au participat an de an la construcţia Transfăgărăşanului, a metroului, a canalului Dunăre – Marea Neagră, la vastul program de îndiguiri, desecări şi irigaţii, la strângerea recoltei agricole etc. În aceşti ani însă, în unităţi au fost realizate complexele de poligoane şi „platformele de instrucţie în flux continuu”, iar militarii, cu miile, au fost solicitaţi să participe la înlăturarea efectelor inundaţiilor catastrofale din anii 1970 şi 1975 şi ale cutremurului din 1977.

Intervenţia unor state ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (cu excepţia României) şi ocuparea acestei ţări în august 1968 au determinat schimbări profunde în structura Armatei a 3-a, care, cu toate componentele ei, a intrat în stare operativă. Atunci au fost înfiinţate D. 81 Mc. (la Dej) şi multe alte unităţi mecanizate şi de tancuri, au fost completate şi întarite D. 11 şi 18 Mc., D. 6 Tc. şi altele. În epocă, s-a apreciat că în toamna anului 1968, capacitatea de luptă a sporit din punctul de vedere al efectivelor cu peste 75%, iar al dotării cu tehnică militara cu circa 55%.

Raţiuni de ordin doctrinar, dar şi situaţia politico-militară încordată din anii ’80 au avut drept urmare organizarea trupelor terestre pe patru comandamente de armată. Începând cu 5 aprilie 1980, Armata a 3-a îşi schimbă denumirea în Armata a 4-a, sediul Comandamentului fiind la Cluj-Napoca. Celelalte comandamente de armată erau la Buzău (2), Craiova (3) şi Bucuresti (1). Cu această ocazie, au ieşit din subordinea Armatei a 4-a D. 18 Mc. (Timişoara), Bg. 2 V.M. (Braşov) şi alte unităţi, fiind resubordonate celorlalte trei armate.

În această perioadă, comandant al Armatei a 4-a a fost generalul Iulian Topliceanu.

După Revoluţia din Decembrie 1989, la fel ca întreaga societate românească, Armata a intrat într-un lung proces de reformă şi restructurare, cu schimbări fără precedent în toate componentele instituţiei militare.

Din 17 octombrie 1990, Armata a 4-a a primit şi denumirea onorifică de „TRANSILVANIA”, pe care a avut-o şi în anii 1918 – 1919, după realizarea Marii Uniri, în campaniile din Munţii Apuseni şi din Câmpia Tisei.

Comandanţi în această perioadă au fost: generalul Paul Cheler (1990-1995), cu generalul Dorin Gheorghiu - şef de stat major, şi cu generalul Pantelimon Pralea - locţiitor; generalul-maior Dorin Gheorghiu (1995-2001), cu generalul de brigadă Ion Cioară - şef de stat major, şi cu colonelul Iacob Dragoş - locţiitor.

Sunt anii de mari transformări în întreaga armată, de la cadrul legislativ la cel organizatoric şi de structură, cu o reformă care a avut adaptări şi corectări, an de an. După 1992 s-au înfiinţat batalioane de infanterie în garnizoanele Satu Mare, Carei, Salonta, Marghita, Chişinău-Cris, iar în anii 1993 – 1995 au luat fiinţă Comandamentele Corpurilor 5, 6 şi 7 Armată, la Timişoara, Tg. Mureş şi Dej. În mai 1994, trupele teritoriale au intrat în subordinea Trupelor de Uscat. La 1 august 1995, Armata a 4-a „TRANSILVANIA” avea 3 corpuri de armată, 23 de mari unităţi, formaţiuni şi structuri direct subordonate.

În primavara anului 1994, România a fost prima ţară care a aderat la programul „Parteneriat pentru Pace”, participând în următorii ani la zeci de exerciţii multinaţionale, în ţară sau în străinatate, în cadrul programelor „PfP”, „Mil-to-Mil” şi „Inspectorul”. Din toamna anului 1995, o direcţie constantă de acţiune a constituit-o realizarea interoperabilităţii cu structurile similare din ţările membre NATO. Pentru început, au fost stabilite 20 de obiective de interoperabilitate, o brigadă de artilerie şi un batalion de infanterie fiind nominalizate pentru a le îndeplini. Ulterior, alte unităţi şi mari unităţi au fost incluse în acest program, cum a fost, bunăoara, Bg. 81 Mc./C. 7 A., parte componentă a Forţei de Reacţie Rapidă, creată la începutul lunii martie 1997 şi devenită operaţională la 1 septembrie în acelaşi an.

În toamna anului 1997 s-au pus bazele creării Batalionului Mixt Româno-Ungar, acţiune inedită şi complexă, incluzând numeroase eforturi organizatorice şi diplomatice, care s-au finalizat în anul 1999, unitatea nominalizată fiind B. 191 / Bg. 19 Mc. din Arad.

După anul 1998, reforma structurală aflată în derulare s-a desfăşurat concomitent cu numeroase disponibilizări şi redistribuiri la nivelul personalului, mii de cadre părăsind sistemul militar, an de an. Totodată, în toţi aceşti ani, activitatea de pregătire operaţională şi de instruire pentru luptă nu a încetat, în toate unităţile desfăşurându-se activităţile prevăzute în plan – aplicaţii, exerciţii tactice, tabere, antrenamente de stat-major, convocări de specialitate, concursuri profesionale şi culturale, întreceri sportive, activităţi curente de control şi îndrumare, olimpiade pe linie de armă, examene de brevetare a specialiştilor, călătorii de studii, testări periodice, şedinte de conducere a tehnicii de luptă şi de tragere etc., cu rezultate meritorii.

În baza art. 13, alin. 1, din O.G. nr. 41/1999 privind organizarea şi funcţionarea M.Ap.N. şi a Planului-cadru privind desfăşurarea procesului de restructurare şi modernizare a Armatei României în anul 2000, aprobat de CSAT, şi a Ordinului nr. MS 33/30.03.2000, Armata a 4-a „TRANSILVANIA” s-a transformat în Corpul 4 Armată Teritorial, care, prin Decretul prezidential nr. 645/10 august 2001, a primit noul Drapel de luptă şi denumirea onorifică a primului comandant, din 1916, „Mareşal CONSTANTIN PREZAN” .

Comandanţii C. 4 A.Trt. în această perioadă recentă: generalul-locotenent Ion Cioară (1 septembrie 2001 – 24 aprilie 2003), cu generalul de brigadă dr. Ioan Sabău - locţiitor, şi cu generalul de brigadă dr. Liviu Galos - şeful statului major; generalul-maior Neculai Bahnăreanu (1 mai 2003 – 1 decembrie 2004), cu locţiitorul şi şeful de stat major menţionaţi mai sus; generalul-maior dr. Ioan Ciupei (de la 1 decembrie 2004), cu generalul de brigadă dr. Ioan Sabau, până în octombrie 2005, şi cu generalul de brigadă dr. Dumitru Seserman - locţiitor, şi cu generalul de brigadă Eugen Gheorghioiu - şef de stat major.

În perioada 2000 – 2006, Comandamentul C. 4 A.Trt. a gestionat un amplu şi complex proces de transformare a marilor unităţi şi unităţilor din subordine – desfiinţări, înfiinţări, resubordonări, reorganizări, redislocări, modernizari şi operaţionalizări ale structurilor din Corp. Astfel, în 2000 s-au desfiinţat comandamentele Corpurilor 5 şi 6 Armată (din Timişoara şi Târgu-Mureş), iar Corpul 7 Armată „NICOLAE ŞOVA” s-a transformat în Comandamentul 7 Operaţional, care, la rândul său, s-a desfiinţat în 2002.

În 2001, Bg. 4 Mc.”VOIEVODUL GELU” din Zalău se transformă în Baza 3 Instrucţie a Infanteriei, iar Bg. 24 Art. A.T. „EFTIMIE MURGU”, din Lugoj, devine Baza 10 Instrucţie Artilerie şi Rachete, ambele ieşind din subordinea Comandamentului C. 4 A. Trt. Până la sfârşitul anului 2004, alte mari unităţi se desfiinţează sau se transformă, intrând în subordinea altor structuri: Bg. 7 Art.”General VASILE DANACU” (devenită R. 7 Art./Bg. 69 Art.), Bg. 230 I. Mo. „PINTEA VITEAZUL”, Bg. 612 Art. A.T. (devenită R. 612 Art. AT / Bg. 69 Art.), Bg. 18 Mc.Trt. ”DECEBAL”, Bg. 1 V.M. „General GRIGORE BALAN”, Bg. 2 Tc. „MURES”, Bg. 19 Mc. „ZIRIDAVA”, Bg. 5 Art. A.A. „General BURILEANU”.

În 2003, intră în subordinea Comandamentului C. 4 A.Trt. marile unităţi şi unităţile din cele şase judeţe din Moldova: Bg. 33 Mc.Trt. „ALEXANDRU CEL BUN”, Bg. 63 Tc. „BOGDAN VODĂ”, Bg. 61 V.M.Trt. „General VIRGIL BADULESCU” şi Bg. 15 Mc.Trt. „PODU ÎNALT”.

În 2005 au fost desfiinţate peste 30 de unităţi şi structuri diferite, printre care Bg. 11 I. Mo.Trt. „CAREI”, Bg. 33 Mc.Trt. „ALEXANDRU CEL BUN” şi Bg. 63 Tc. „BOGDAN VODĂ”. În prima parte a anului 2006, Bg. 6 Tc. „HOREA, CLOŞCA şi CRIŞAN” şi Bg. 5 V.M. „AVRAM IANCU” au dat curs procedurii de desfiinţare.

Începând cu data de 15.06.2008, Corpul 4 Armată Teritorial „Mareşal CONSTANTIN PREZAN” se transformă în Divizia 4 Infanterie, prin intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare în baza Dispoziţiei Statului Major General nr. G. 2 / S. 729 din 29.04.2008, structură care a primit denumirea onorifică de „GEMINA” (aprobarea nr. H-2566 din 24.05.2008) .

Comandamentul Diviziei 4 Infanterie „GEMINA” este situat în capitala istorică şi culturală a Transilvaniei, municipiul Cluj-Napoca. El este organizat şi funcţionează în sistem modular constituind organul operativ de conducere a structurilor subordonate marii unităţi, fiind subordonat nemijlocit Statului Major al Forţelor Terestre.

Aria sa de responsabilitate, reprezintă aproape o jumătate din suprafaţa totală a României. Această zonă este mărginită de frontiera de stat la sud-vest, vest şi nord, la est de Carpaţii Orientali şi la sud de Carpaţii Meridionali.

În prezent, echipa de comandă a structurii este constituită din generalul de brigadă dr.Nicolae TONU – locţiitor, colonelul dr. Petru PAH – şef de stat major.

S-a născut la 27 ianuarie 1861, în localitatea Butimanu, judeţul Dâmboviţa. După primii ani de şcoală, în comuna natală, urmează liceul în Bucureşti, pe care îl absolvă în 1878, anul încheierii războiului de independenţă. Fascinat de istorie şi de legendarele fapte de arme ale ostaşilor români, se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, de unde, la 1 iulie 1880, intră în rândul cadrelor active ale armatei române, cu gradul de sublocotenent.

De aici, timp de 50 de ani, va urca treaptă cu treaptă in ierarhia militară, ocupând funcţii de comandă de mare răspundere, afirmându-se prin calităţi organizatorice şi de conducător militar de necontestat.

Era pasionat de istorie şi de matematică, de arta militară, în general. Cu predilecţie îl interesa studiul lucrărilor de fortificaţii, la modă în acel sfârşit de secol XIX, fapt pentru care urmează Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu din Bucureşti şi, cu acelaşi profil, în perioada 1883-1886, Şcoala de la Fontainebleau, de lângă Paris, de unde se întoarce în ţară cu aprecierea ,,prea bine". Aceste statornice preocupări îi vor fi recunoscute prin numirea sa ca profesor-ajutor de fortificaţii la Şcoala de Aplicaţii de Artilerie şi Geniu din Bucureşti, apoi ca şef de sector la ,,Cetatea Bucureşti" (proiect cu lucrări de fortificaţii circulare de mare amploare) şi în Serviciul Geniu din Corpul 2 Armată.

În anul 1900 a publicat un ,,Curs de fortificaţii", lucrare de referinţă pentru multe contingente de militari ai armatei române. A fost delegat al Ministerului de Război în Germania (1890) şi participat la cel de-al doilea război balcanic (1913). După ce urmează ,,Şcoala Fiilor de Militari" din Iaşi (1874 -1878) şi Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti (1878-1880), viitorul mareşal a urcat, practic, toate treptele ierarhice: sergent (1879), sublocotenent (1880), locotenent (1883), căpitan (1887), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1901), general de brigadă (1907), general de divizie (1914), general de corp de armată (1916), mareşal al României (1930).

În cariera sa excepţională a comandat şi a activat în următoarele structuri militare: Regimentul 7 Linie, Regimentul 2 Geniu, Regimentul 1 Geniu, Şcoala de Aplicaţii de Artilerie şi Geniu din Bucuresti (profesor-ajutor), 1888-1889; serviciul geniu din Corpul 2 Armată, 1895-1896; comandant al ,,Cetăţii Bucureşti", 1896; ofiţer în Statul Major Regal, 1896-1901; comandant al Regimentului 25 Infanterie “RACOVA", 1901-1904; comandant al Brigăzii 13 Infanterie, 1904-1907; comandant al Diviziei 7 Infanterie, 1911-1914; comandant al Corpului 3 Armată, 1914; al Corpului 4 Armată, 1915-1916; comandant al Armatei a 4-a “de Nord", în perioada 15 august- 9 noiembrie 1916 şi al Grupului de Armate General Prezan" (noiembrie-decembrie 1916).

În două rânduri i-a fost încredinţată înalta demnitate de şef al Marelui Cartier General: decembrie 1916 - aprilie l918 şi noiembrie 1918 - aprilie 1920, funcţie în care şi-a adus o importantă contribuţie la întocmirea planurilor de campanie din vara anului 1917 şi din 1918- 1919.

Intrarea României în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, îl găseşte pe generalul Prezan la comanda Corpului 4 Armata, care a devenit, prin aplicarea planului de mobilizare, Armata a 4-a Română, sau Armata ,,de Nord".

În momentul mobilizării, Armata ,,de Nord" era compusă din Divizia 14 Infanterie cu Brigada 3 Mixtă, Divizia 7 Infanterie, Divizia 8 Infanterie, Divizia 4 Călăraşi, Divizia 2 Cavalerie, alte trupe şi servicii auxiliare, în total 70 de batalioane, 35 de escadroane şi 61 de baterii.

În prima parte a războiului, Armata ,,de Nord", sub comanda generalului Prezan, acţiona cu misiuni ofensive şi de acoperire a frontierei de stat, pe un front de 269 km, între Vatra Dornei, est Răstoliţa, pantele vestice ale Munţilor Gurghiului, est Sovata, Praid, inclusiv Odorhei, aliniament de pe care, la 29 august (11 septembrie), a trecut la apărare. Şeful operaţiilor armatei era ofiţerul cel mai capabil al momentului, căpitanul Ion Antonescu, viitorul mareşal al României.

Conduse cu multă competenţă şi spirit organizatoric, trupele Armatei “de Nord” au acţionat cu vigoare, în ritm înalt şi cu elan combativ, reuşind să-şi îndeplinească misiunea de a ieşi cu forţele în Podişul Transilvaniei şi de a crea condiţii de dezvoltare a succesului spre ,,Poarta Someşului". Comandamentul Armatei ,,de Nord" ,,desi infiinţat la data decretării mobilizării generale, a demonstrat capacitatea şi intuiţia necesare, asigurând o bună coordonare a acţiunilor de luptă, cărora le-a imprimat caracterul unei viguroase operaţii de armată".

Aflat în fruntea Marelui Cartier General în două rânduri, generalul Constantin Prezan şi-a adus o importantă contribuţie la planurile de refacere a armatei române şi de reorganizare a acesteia după principii moderne, novatoare, la întocmirea planurilor de campanie ale comandamentului româno-rus pentru vara anului 1917 şi a planurilor de campanie pentru anii 1918-1919. Era adeptul “bătăliei decisive” şi ,,de nimicire” a adversarului cu grupări mari de forţe, bine organizate, pregătite şi conduse. În epocă a fost supranumit „mareşalul reîntregirii” şi „practicianul” apărării Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

A fost trecut, prima dată, în rezervă în plină glorie şi pensionat la 1 aprilie 1918, când avea 57 de ani, iar a doua oară, definitiv, trecut în rezervă şi pensionat la 1 aprilie 1920.

În anul 1923 a fost primit, împreună cu generalul Alexandru Averescu, în rândul membrilor de onoare ai Academiei Române.

A fost distins cu gradul suprem de Mareşal al României în anul 1930 după care, în cadrul ,,Biroului Mareşalilor", creat de regele Carol al II-lea. Şi-a adus contribuţia, alături de alţi ofiţeri superiori şi generali, la valorificarea experienţei Primului Război Mondial. În 1930, a fost însărcinat de rege să formeze un guvem de uniune naţională, dar nu reuşeşte. Din 30 martie 1938 a fost consilier al Coroanei.

S-a stins din viaţă la 27 august 1943, fiind înmormântat în comuna Schinetea, judeţul Vaslui.

A fost decorat cu Ordinul ,,Mihai Viteazul”, de regele Ferdinand I, astfel:

- clasa a III-a, în 14 octombrie 1916, când avea gradul de general de divizie-adjutant şi comanda Armata a 4-a ,,de Nord”, ”pentru repetate acte de vitejie şi destoinicie în conducerea trupelor”;

- clasa a II-a, în 21 iulie 1917, când avea gradul de general de corp de armată-adjutant şi deţinea funcţia de Şef al Marelui Stat Major, “pentru modul cum a conceput şi pentru destoinicia cu care a pregătit operaţiunile, în luna iulie 1917”;

- clasa I, în 5 februarie 1920, când avea gradul de general de corp de armată-adjutant şi deţinea, pentru a doua oară, funcţia de Şef al Marelui Stat Major ,,pentru competenţa cu care a dat - chiar pe câmpul de luptă - directive, în calitate de Şef de Stat Major al Înaltului Comandament, şi care au avut ca rezultat înfrângerea desăvârşită a maghiarilor, precum şi ocuparea Budapestei în anul 1919”.

În semn de profund omagiu şi eternă preţuire pentru întâiul comandant, în Comandamentul Corpului 4 Armată Teritorial a fost dezvelit bustul în bronz al Mareşalului CONSTANTIN PREZAN, în 1996, cu prilejul aniversării a opt decenii de existenţă a acestei glorioase structuri militare.

Istoric	Primul comandant	Galeria comandanţilor
Zona de responsabilitate		Misiuni

Prezentarea Diviziei 4 Infanterie

"GEMINA"